Românii plasează un oltean din vreo patru cuvinte. Străinii, evident, nu — dar sunt lucruri de observat oricum, iar cele mai multe nu sunt cele din glume.
Asta e scris cu afecțiune și dinăuntru. Ia-l ca pe un ghid de teren, nu ca pe o antropologie.
Verbul
Începe aici, fiindcă e singurul cu adevărat diagnostic.
Folosim perfectul simplu în vorbirea obișnuită. *Făcui, venii, mâncai* — pentru ceva petrecut mai devreme, azi. Oriunde altundeva în România, formele astea trăiesc doar în romane.
Explicația completă e aici și e lucrul cel mai distinctiv din regiunea asta. E și, pe șleau, motivul pentru care restul țării ne găsește amuzanți — să auzi *plecai* de la un om care cumpără pâine sună, pentru o ureche bucureșteană, a cineva care se povestește pe sine.
Negraba, care nu e lene
Stereotipul zice că oltenii sunt înceți. Varianta corectă e că suntem negrăbiți într-un oraș în care n-ai de ce să te grăbești.
Traversezi tot centrul Craiovei în douăzeci de minute. Nimeni nu aleargă după o legătură fiindcă nu există nicio legătură de pierdut. Asta produce un tempo care se citește ca încetineală pentru cineva venit dintr-un oraș cu metrou.
Uită-te cum merge lumea pe Calea Unirii la șase seara. Nimeni nu se duce nicăieri urgent și toată lumea se duce undeva.
Șiretenia, care e stereotipul adevărat
Folclorul despre olteni nu e, de fapt, că sunt înceți. E că sunt ageri — iuți la un târg, neimpresionați de autoritate și de neluat la prima vedere.
Nea Mărin al lui Amza Pellea e distilarea națională a ideii: un sătean care vorbește rar și e vizibil mai deștept decât toți din jur. Personajul ăla a făcut mai mult pentru felul în care vede România regiunea asta decât orice cantitate de istorie.
Usturoiul, sincer
Da. Bucătăria oltenească folosește usturoi în cantități pe care alte regiuni le găsesc notabile, iar mujdeiul e o instituție locală serioasă, nu un condiment.
Dacă mănânci un singur lucru aici, fă-l să aibă usturoi și nu-l cere separat. Unde mănânci.
Chestia cu fotbalul
Dacă vrei să identifici un craiovean într-o mulțime oriunde în România, pomenește echipa. Reacția va fi imediată și n-o să fie neutră.
De ce țin craiovenii cum țin e o bucată separată, fiindcă răspunsul e mai mult despre oraș decât despre fotbal.
Reflexul parcului
Întreabă un craiovean într-o duminică liberă ce face și o proporție surprinzătoare o să zică o variantă de „mă duc în parc”.
Nu *într-un* parc — în parc. Romanescu e o stare implicită, nu o destinație, iar obiceiul are trei generații adâncime. Tot sistemul de parcuri explică cum a ajuns orașul așa.
Unde stai în apropiere
Prețuri și disponibilitate live pe o hartă centrată exact pe acest punct — hoteluri, apartamente și hosteluri, ca să judeci distanța de aici, nu s-o ghicești dintr-o adresă.
Rezervările făcute prin această hartă ne aduc un comision. Prețul tău nu e afectat.
Defensiva măruntă față de oraș
Cu asta ne lăudăm mai puțin.
Craiovenii critică orașul liber între ei și înțepenesc dacă o face cineva din afară. E reflexul provincial standard și vine dintr-un loc real: orașul chiar e prea puțin cunoscut, iar noi știm că imaginea majorității despre el e o fabrică și o echipă de fotbal.
Leacul, din experiența mea, e cineva care vine în vizită și căruia îi place, ceea ce se întâmplă mai des decât ne așteptăm.
Directitatea, pe care vizitatorii o citesc greșit
Conversația de aici e mai directă decât într-o capitală. Un vânzător o să-ți spună că lucrul pe care îl ții în mână nu e ce vrei. Un ospătar o să te abată de la un fel de mâncare. Cineva o să-ți zică imediat, de față cu lumea, că pronunți greșit un cuvânt.
Nimic din asta nu e grosolănie și nimic nu e un test. E registrul normal al unui loc în care oamenii se așteaptă să se mai vadă, iar înmuierea a tot ce se spune ar suna a nesinceritate, nu a politețe.
Corolarul e că lauda, aici, înseamnă ceva. Dacă un craiovean îți zice că un restaurant e bun, e bun — nu e nimeni diplomat.
Relația cu Bucureștiul
Complicată și de știut, fiindcă apare în prima oră de la cunoștință.
Majoritatea oamenilor de aici fie au locuit în București, fie au un frate care locuiește. Orașul e, simultan, locul care a luat o generație de talent și locul din care mulți s-au bucurat să plece — vezi de ce rămânem aici și Craiova văzută din București.
Efectul practic pentru un vizitator: nu te aștepta la reverență față de capitală și nici la resentiment. Așteaptă-te la o ridicare din umeri și la o comparație despre trafic.
Ce nu e adevărat
Câteva corecții, fiindcă stereotipurile se adună greșit.
- Nu toată lumea de aici e de la țară. Craiova are o universitate, patru instituții de spectacol și o clasă profesională mare.
- Accentul nu e universal în oraș. Centrul e plin de studenți de peste tot; îl auzi mult mai mult în piețe și în orașele Olteniei.
- „Oltean” nu e o personalitate. Sunt cinci județe și două milioane de oameni — iar regiunea e mai variată decât gluma.
Dacă vrei să fii bine primit
Trei lucruri, în ordinea eficienței.
- Să știi că muzeul de artă are șase Brâncuși. Dacă o pomenești, lumea se bucură vizibil, fiindcă atât de puțini vizitatori știu — vezi Brâncuși la Craiova.
- Nu ne compara cu Sibiul nepoftit. Am auzit.
- Lasă pe cineva să-ți povestească despre parc. Vrea. Lasă-l.
Rezumatul cinstit
Un craiovean e cineva care folosește un timp verbal literar în stația de autobuz, nu se lasă grăbit, e mai amuzant decât lasă să se vadă și te duce în parc indiferent dacă ai cerut-o.
De ce rămânem aici acoperă restul.
