Podul lui Traian

Apollodor din Damasc l-a construit peste Dunăre în 103–105 d.Hr., ca să treacă armata lui Traian în Dacia, iar vreo mie de ani după aceea a rămas cel mai lung pod în arce construit vreodată.

Ce s-a construit: picioare de zidărie fundate în patul râului — vreo douăzeci — care duceau o suprastructură de lemn, cu o lungime totală de ceva peste un kilometru. Combinația aia explică și reușita și de ce a supraviețuit atât de puțin. Să construiești fundații de piatră în patul Dunării în două sezoane de campanie, fără pompare modernă, e partea care i-a impresionat pe scriitorii romani și îi impresionează încă pe ingineri. E reprezentat în relief pe Columna lui Traian, la Roma, care e dovada primară pentru cum arăta calea de rulare.

De ce a căzut e chiar disputat. Suprastructura dispăruse într-un secol sau cam așa, iar sursele antice se împart între Hadrian, despre care se spune că a dispus îndepărtarea lemnului ca podul să nu poată fi folosit împotriva Imperiului de pe malul celălalt, și Aurelian, mai târziu, în jurul retragerii romane din Dacia, în anii 270. Ambele au sens strategic.

Ce poți vedea: un picior pe malul românesc, în aer liber și cu acces liber, cu geamănul lui vizibil peste apă, în Serbia. Picioarele din râu se duc constant de un secol — unele îndepărtate fiindcă obstrucționau navigația, altele pierdute din cauza curentului și a nivelului ridicat al apei după barajele de la Porțile de Fier.

Deci vino așteptând două picioare la doi kilometri distanță, în două țări, nu un pod. Muzeul Regiunii Porților de Fier, chiar lângă, e ce îl face lizibil, iar ghidul complet are ziua.